Apusul dimineților târzii

Multă vreme am baut din aroma diminetilor sociale si-am crezur ca, in frumoasele cesti de portelan cu cafea aburindă,  voi gasi implinirea sufleteasca si recunoastrea „harului” turnat peste chipul prafuit de citadin si rutina. Zilele de odinioara in care sculptam cuvinte ponosite prin versuri abia deslusite, cautand sa plac literatilor si oamenilor de toate felurile, imi par povestea altcuiva. M-am trezit la amiaza si-am vazut cat de puternic straluceste Soarele. O lumina venita din inaltul muntelui, m-a coplesit. Credeam ca voi muri , si ca, niciodata nu voi mai putea imbratisa muntele. Dar, neasteptat, muntele a venit spre mine cu o blandete de urias imblanzit cu privire nemarginita. Ce frumoasa amiaza! Ce minunat apus al acelor dimineti tarzii! Ce multa rabdare de Dumnezeu se revarsa atunci cand te opresti sa asculti! Si nu-mi mai este frica ca-mi va diparea Painea Cea De Toate Zilele cand STIU ca inca este CUVANT. Cineva vorbeste tare, in noaptea atat de linistita de pe strada mea. Aproape ca ma tulbura. Aproape. Privesc spre cer si-mi spun: Ingerul meu are aripe colorate. Si e atat de liniste  in toata privirea mea catre stele…atat de liniste.

Draga TU

Draga TU,

Au trecut ceva ani de cand nu ne- am scris. Si cu toate acestea, parca as fi scris ieri ultimile randuri catre tine. Desi chipul tau imi este necunoscut, stiind ca citesti aceste randuri, pot sa povestesc fara margini tot tabloul. Astazi este o zi insorita si daca ai sa ma intrebi de ce m-am apucat sa scriu scrisori , ei bine, draga TU, este timpul sa revin asupra colilor si sa insir viata pe fus. Am fost plecata o vreme si am adunat multe amintiri…cat pentru o viata. Sper sa am timp sa ti le scriu pe toate. Acum , ceva vreme in urma, ma apucasem de balet. Cred ca ti-am mai spus. Dar , nu are nimic daca ma repet. Nu am lucrat prea mult la acest proiect. A fost ca o ploaie de vara si s-a dus odata cu copilaria.  Sa sti ca am dus vechea masina de scris la un anticariat. Pai, ce era sa fac cu ea? Trebuia cumva sa-mi inoiesc instrumentele de scris. Insa, preferatul meu, tot stiloul ramane. Intr-o vreme aveam o mica colectie cu diverse penite, forme.  Apoi , am impartit-o la prieteni Am dat si calimara.La fel cum am impartit si jucariile care ramasesera mici. Cel mai drag mi-a fost ursul maro, umplut cu paie, ce-i speria pe vecini. Era grozav. Nu l-am fotografiat dar , sa stii ca semana perfect cu un pui de urs carpatin. Am atat de multe sa-ti  scriu, sa recuperez timpul. Sunt sigura ca nici TU nu ai stat degeaba. Ramane la fel de valabil ca nu astept raspuns. Singura adresa valabila, este adresa TA. Eu m-am mutat de cateva ori – cred ca ti-am mai spus. Intr-o zi ai sa asterni pe hartie toate amintirile TALE. Pana atunci, eu promit sa revin cu tot mai multe pagini.

L.

diacritice…

Astazi am fost un punct.

Sau, semnul mirarii pentru unii.

Pentru ingeri am fost, cu siguranta , un semn de intrebare.

De fapt, sunt invizibila pentru ochii privitorilor.

Doar Dumnezeu poate citi aceeași coala de suflet,

de la capăt, in fiecare zi.

Copilul din sticla de lapte…

Din cutia de carton curgea lichidul alb, pufos, pînă cînd, castronul plin de cereale a fost cu totul inundat, scurgîndu-se apoi pe masă, pe jos…Se amestecaseră toate amintirile pe albul acela.

…Undeva, cîndva, de lichidul alb cu posibil calciu in el era legată toată existența unei întregi națiuni. Se stătea la coadă din miezul nopții pînă la răsăritul soarelui pentru minunatul lichid. Așa cum văzuse de curînd intr-un documentar despre lumea a treia, în care, pentru a avea un trai decent trebuia/e  neaparat să ai un măgar în ogradă. Tot așa, pentru copilul de demult…dacă nu deținea  familia o sticlă (sau două) pentru lapte, nu avea ”rost” la existență. O existență care se ingusta pe zi ce trecea. Pădurea din spatele blocului se transformase , peste noapte,  in șantier și tot peste noapte avea să se maturizeze și să priceapă că nicio faptă bună nu rămîne nepedepsită…Femeile ce lucrau molozul în arșița zilei cereau, cu disperare, apă locatarilor din blocurile vecine șantierului. Apă ce curgea pe țeava minunată de bloc cu un program fix de la 8 la 10 am si de la 17-21pm. Așa se contura o națiune, o gandire… Într-o zi, ”copilul laptelui”, luă una din sticle, abia golită de lichidul alb, o umplu cu apă proaspătă din găleata în care era rezerva casei și porni în mare grabă spre șantier acolo unde însetații munceau cu spor. Coborî în fugă treptele și tot în fugă încerca să ocolească blocul cînd, deodată, se impiedică de una din dalele de beton. În cîteva secunde era întins pe jos, cu mîna rămasă înfiptă în sticla groasă ce se spărsese și îi secționase o parte de mînă. Un locatar, ce abia ieșea din bloc, ridică copilul în mare grabă și alergă cu el spre spitalul ce se afla, din fericire , la cinci minute depărtare. Dîra de sînge se contopea cu asfaltul. Mama , care fusese alarmată de gloata de copiii din fața blocului , alerga luîndu-se după semne…Alb și rosu în spitalul rece era un tablou prea greu de suportat la gandul că orice neatentie din partea medicilor ar putea avea urmări din cele mai grave…o manuță în minus… Însă lunile de după, medicii tineri care erau veniți cu” repartiții speciale”, și asistentele prea tinere din secția de recuperare aveau  să fie ingredientele pentru o viitoare viată normală. Copilul laptelui  își atinge uneori cicatricea timpului și încă se mai întreabă în șoaptă:  unde sunt oamenii de altădată și cum este posibil ca o faptă bună să fie pedepsită cu o cicatrice?

…Luă un prosop de bucătărie și începu să șteargă laptele ce-l risipise…Cu lacrimi în ochi  mama își dojenea copiii” Voi sunteți mereu nemulțumiți, mereu aveți ceva de comentat. Ba e prea dulce, ba e prea plin castronul, ba e prea gol…DAR NU ȘTIȚI cum este răsăritul văzut prontr-o sticlă groasă de lapte….voi nu știți cum a fost viața copilului din sticla de lapte. Am să vă povestesc eu, ca să nu uitați…

7 ani de îngerit, lăptos gângurit, râset de copil – NORIS!

Au trecut 7 ani... a zburat timpul ca un vis! E Noris, sufletul meu cel mai drag, ingerul meu care-mi declară zilnic că mă iubește. Un copil de vis…așa cum nimeni nu credea că va fi…nici măcar eu.

În decembrie(2012)- am fost invitată să vorbesc în fața unui auditoriu foarte numeros . Printre cei prezenți  oameni cu mari responsabilități în conducerea țării. Până acum nu am avut ”inspirația” să pun acest text pe blog. CE m-a impulsionat  acum ? CURAJUL oamenilor pe care i-am ascultat duminică (17 mart2013) la biserică, oameni creștini ce nu se sfiesc să-L mărturisească pe Isus Hristos ca Domn și mântuitor în viața lor : un prefect(ă) de București- o doamnă foarte sensibilă, o sora Florica -o fată din Oradea , așa cum s-a autonumit -deputat în Parlamentul României, un Rector al Universității de Apărare, Ofiteri in Armata Română, medici, jurnaliști oameni de televiziune…TOȚI au avut și AU curajul și demnitatea să spună că sunt creștini și că viața lor a fost schimbată de Dumnezeu, de Isus Hristos. 

Ce-ar mai fi de spus la mine un bob de nisip?  NIMIC DIN CEEA CE TRAIESC AZI ALĂTURI DE FIUL MEU NORIS NU AR FI FOST POSIBIL FĂRĂ OCROTIREA CELUI PREA ÎNALT, FĂRĂ CREDINȚA CĂ ISUS HRISTOS POATE TOTUL.

Vă pun textul , și mă rog să fie o încurajare de viață pentru mulți:

                ” Buna seara

Stimate doamne, stimați domni, poveștile de viata pe care le auziti in aceasta seara au in ele seva crescuta din samburele sperantei.  Povestiri de viata sunt miliarde pe acest Pamant. În seara aceasta , insasi viata mea , va fi pentru dumneavoastra o pagina de carte.

Fiecare om ce trece printr-un moment de viata dificil, isi spune : „Daca trec si peste asta…mă imbăt cu fericire”. Momentul trece, trece beția de fericire si puntea dintre greu si usor ramne in umbra uitarii. Primul moment al intilnirii mele cu Provita… efectiv nu mi-l amintesc. Imi amintesc doar noptile de neliniste, framantarile de dinaintea acestui moment si ceea ce a urmat după. Sa mergem împreună prin ani.

În 2002, pe cand ma luptam cu probleme medicale, medicii imi spuneau că apariția unui al doilea copil ar putea fi cumva salvarea mea. Dar, cum să mai ai curajul cînd la prima cezariană ai făcut stop cardiac si copilul a fost născut cu probleme? – exclus ! – mi-am zis. Asa că, protectie si preventie era modul meu de a ”privi lumea”.

Vointa Divina a dat medicina peste cap , tratamentele preventive au devenit insuficiente si inutile… La 35 de ani și jumătate ma trezeam foarte insărcinată, mirată si nedumerită. Mai mult, nestiind ca sunt insarcinata si răcind puternic, am luat antibiotice. Din punct de vedere medical pentru primul  trimestru de sarcină , aceste accidente ”sunt declarate” de catre foarte multi medici sarcini cu probleme , avand drept rezultat diverse malformații ale fatului. Inca de la primele consultatii, sfatul CLAR si RĂSPICAT al celor doi medici a fost …avortul. ”Vei naste un monstru” mi-a spus unul dintre ei.

Am plans, am suferit, am implorat  ajutor. Apoi , deziluzia sotului urmata de probleme in comunicare, de suferinta fizică si sentimentală, de umilire si dezamăgire. Am gustat AMARUL in cea mai pură formă. Era o dimineata de vara placuta si racoroasa. Mergeam singura spre spitalul Universitar gata sa fac ceea ce trebuie, ceea ce credeau ceilalti ca trebuie sa fac, adica avort.

Am ajuns in cabinetul medicului si asteptam. O asistenta imi tot repeta sa ma pregatesc…Sala alba, masa, cuierul, toate parca aveau in ele mirosul nefiresc al mortii. Mi-am dat jos pantofii. Apoi ceasul de la mana , si l-am bagat in poseta. Aveam o agenda telefonica foarte mică de forma dreptunghiulara, invelita in coperta de vinilin maro in care imi notam diverse numere, nume, date de nastere. ..Neavand ce face in acele momente am rasfoit-o. Am citit printre altele numele Dianei, al Roxanei , numarul lor de telefon, de la clinica.

Medicul se lăsa asteptat. Desi era vara, imi era tot mai rece,  mainile imi inghetasera. M-am ridicat, si sub privirile uimite ale asistentei,  m-am incaltat si am iesit din cabinet. Aveam plumb in picioare, lifturile erau imense, oamenii din jurul meu pareau inalti precum plopii. Odata ajunsa in curtea spitalului am zabovit o vreme… in ciuda tuturor predictiilor negative, pur si simplu nu puteam sa fac acest lucru. Nu puteam sa distrug sansa la viata a copilasului care nu se putea apara singur. Cand am ajuns acasa mi-am imbratisat copilul si am plans mult. Imi era rusine de mine dar, frica de ceea ce va urma era si mai mare. Ganduri…ganduri…unele mai negre decat altele, gaduri ce ma inabuseau … Nu mai vedeam nicio rezolvare. Totul parea pierdut, distrus, viata parea fara sens. In acele momente din viata a avut loc intalnirea mea cu Provita. Cine, cand , unde si cum mi-a vorbit despre Provita, momentul initial…nu-l mai am …l-am pierdut fara voia mea .Numarul din agenda e tot ce-mi amintesc…nu mai am agenda am pierdut-o si pe aceea… STIU insă ca am sunat si am ajuns la ei. Roxana si Diana ma priveau cu atata blandete … Imi vorbeau intr-un FEL anume in acea nuanta de Cer senin…Incă simt aroma si căldura biroului, imbratisarea de ”bun venit”.  Cu voce calda, linistitoare consiliera vorbea despre copilul pe care-l purtam cu pasiune si speranta, incat la un moment dat am simtit ca se invarte camera cu mine.Era prea mult, prea dintr-o data..Era pentru prima oară cand vedeam cum exista oameni care pot sa vada si altfel „drama „unui copil ce nu a fost planificat, ca si cum nu e o greseala, nu e o intamplare, nu e un blestem. Am plecat din Provita. În drum spre casa am rostind in gandul meu o rugaciune … Am spus atunci Dumnezeului ceresc : „Doamne, Daca vei face miracolul ca pruncul meu să se nască sănătos VOI CREDE in MIRACOLE toată viața mea.”

Asa a inceput calatoria mea alaturi de Provita. Cu fiecare saptamana de sarcina Provita se transforma din clinică, in prietena mea. Acolo imi gaseam echilibru, linistea, acolo gaseam oamenii cu care comunicam. Primeam sfaturi, speranta….viziune pentru viitor. Am petrecut alaturi de Provita toate cele noua luni de sarcina. In grupul „Viitoarelor mamici” am invatat sa iubesc viata, am invatat cum sa primesc viata si ceea ce este cel mai important am invatat cum sa-mi iubesc copilul. Lucruri noi pe care nu le stiusem la prima sarcina.
Provita m-a invatat cu multa rabdare ca sarcina nu-mi era nici povara, nici suferinta, ci SPERANTA unei vieti frumoase. Aș avea nevoie de foarte multe minute sa va povestesc toata prietenia mea cu Provita. Exercitii de lamaze, haine elegante pentru mine si pruncul ce avea sa se nasca, consiliere pentru mine si primul meu baiat, consiliere pentru sotul meu, ecografii gratuite in regim de urgenta…TOATE ne-au fost oferite de PROVITA. Un nume in spatele caruia se afla multa munca, o echipa unita, o directoare rabdatoare plina de speranta.

Este acel CINEVA care mi-a intins mana cand am fost pe marginea prapastiei. In ziua mult așteptată a sosit si fiul meu, cel de-al doilea. NORIS- era cel mai frumos copil pe care il vazusem pînă atunci. I-am ales numele NORIS incă din vremea in care auzea bataile secundelor de viata, de foatre aproape de inima mea.
Am trăit si traiesc cu NORIS atat de multe clipe de fericire și viața imi este mult mai întregită incat de multe ori ma intreb cum de merit atat de multa fericire. De dragul lui am luat decizii care mi-au salvat sufletul dar si familia. El este deseori ingerul meu. Imi face cele mai frumoase portrete, este cel mai drăgălaș frătior pentru Samuel, si cel mai firav din clasa lui . ARE 6 ani si jumatate si este copilul perfect. El este dovada vie si de netagaduit ca Dumnezeu trimite ingeri. Poate că ingerii nu au aripi poate par prea umani …DAR poarta in ei licarirea cerului, aroma vocii Divine…caldura Sperantei….

Cînd Dumnezeu  işi pleacă fruntea spre pămînt

Se nasc desişuri de cocori cu aripi largi de cer.

Desfrunzit gînd de vremea anilor decembrie

Cheamă-mi sufletu-mi lîngă vatra îngerilor.

Un popas ce şi-l permit doar nevăzătorii durerii ascunse

Cu inimă legată de cîntec.

O vreme să mai zăbovesc în uitare

să beau la focul ce trosneşte visări şi scînteie stele

atît doar…o vreme de îndurare.

Numele meu este Liliana Corbu si aceasta este pagina mea de viata scrisa alaturi de DUMNEZEU, de Provita si oamenii ei.

Multumesc intregii echipe Provita, Multumesc Roxana, va multumesc dumneavoastra tuturor si multumesc lui Dumnezeu pentru că EL este cel ce ESTE !

http://www.youtube.com/watch?v=zosKs4zyZfc