munci.casnice.

Pentru ca era noapte, si pentru ca aveam atat de mult timp liber, cum nu mai avusesem vreodată, m-am gandit sa calc. Asa ca, am incins fierul, mi-am luat sufletul boțit si l-am intins pe podea. Am inceput cu partile cele mai sifonate. Ce sa spun…munca multa deoarece, pe langa boțeli si șifonari de tot soiul, avea si ceva pete. Am dat cu solutii…nimic. Niciun rezultat. Spre dimineata m-am gandit sa-l intind in razele Soarelui ca Lumina sa scoata petele. Asa a fost. Doar ca, pe cand incercam sa-l imbrac ca pe o haina de sarbatoare, am constatat ca e rigid precum o foaie de tabla. Ei bine, mi-am zis- Am sa-l pun sub ploile acelea binecuvantate care uda pamantul dupa lungile perioade de seceta, acel tip de seceta care iti usuca gura si nu mai poti vorbi, sau gandi limpede. Si, in timp ce asteptam ca gura mea sa prinda picaturile din zbor, ochii mei au inceput sa se scalde in apa limpede ce venea de Sus. Si am inceput sa VAD. Brusc,  sufletul meu, arata alffel si se mula perfect pe trupul usor imbatranit. Si cand ma gandesc ce munca casnica am facut o Noapte intreaga…Cand,  de fapt, singurul mod in care EU puteam sa ma simt confortabil in hainele de lut era sa-mi clatesc ochii. Acele mici petale de culoare care se uscasera si nu mai dadusera de mult timp lacrimi de uimire. Abia acum am vazut creatia creatorului care, inca de la inceput, a creat doi oamni de lut care s-au strans in brate atat de tare pana s-a strivit unul pe celelalt si au format o clepsidra de nisip, o clepsidra Timp. Ce timp anotimp Frumos se arata in primavara diminetilor, in care,  Ceva iti arata Calea spre dincolo de Orizontul nenumit, sub cupola de raze. Si , ca sa revin, muncile casnice sunt atat de…casnice.

Ca-n Prima zi

Orele trecute 9 fix. M-a trezit linistea din cartier. În Bucuresti niciodată nu a fost atat de liniște. Cel puțin , nu în ultimii 27 de ani, de cand sunt eu pe-aici. Am fost de Revelion, la Revelion cu oameni super faini. Este o vorba: „nu conteaza cum incepi, conteaza cum termini” Ei bine, la final cineva mi-a spus: „Stii cand esti dezamagita? Atunci cand ai asteptari.” Hm, deci așa… Nu am raspuns nimic. Imi raspund acum. STIU ce vreau de la anul in care am intrat. Sa nu am dezamagiri. Adica, „tradus” sa nu am asteptari. Daca nu am asteptari (mari sau mai mici), nu vor fi nici dezamagiri. Pot sa fiu un om „fara anume ” asteptari? Nu stiu. Nu am incercat senzatia de a lasa TOTUL in grija lui Dumnezeu din prisma asteptarilor… ok , Dar dorintele? O, Doamne…sunt atat de multe : sanatate, pace, pâine pe masa, prosperitate si belsug de binecuvantare,  peste ai mei si peste toti,  sa fie prietenii aproape, si sa nu-mi ia 2017 nimic din ceea ce am bun in viata mea – mi le doresc pe toate . Am atatea dorinte…Diferenta , anul acesta,o va face Asteptarea*. Ceva de genul : Doamne, imi doresc. Nu astept sa mi se intample toate azi, maine.. dar, imi Doresc. Uite asa, ca-n prima zi cand te-am intalnit , cand nu ma asteptam sa fie atat de spectaculoasa intrarea TA in viata mea, cand mi-am dorit cu ardoare sa spun : Domnul meu si Dumnezeul meu, ai mila de mine , pacatosul. Și …ai.

Bun venit, 2017!

De Craciun, pictez.

Pictez cu cerneala ingerită peste inima, peste suflet. Pictez zambete de copiii si arome de sarbatoare. Candva, colindam prin orasul copilariei alaturi de prieteni dragi. Atunci simteam ger peste trup si foc in inima si era atat de dorit Craciunul , incat, nimic nu putea tulbura bucuria bradului impodobit cu minunatia sperantei. Si ce liniste era peste sufletele oamenilor!!! Parca ar fi trait tot anul doar ca sa mai auda inca o data Vestea Nasterii. Pana si militia din vremea aceea, intelegea ca , de Craciun,  oamenii trebuie sa priveasca spre Cer. Apoi uitau. Cat timp am fost copil am pictat tablouri de sentimente si cantec.. Acum, molcom si mai asezat , adun culori sa nu uit. Si nu uit – nu am cum sa uit cat timp port cu mine , in fiecare zi, Nasterea ca pe cea mai de pret nestemata , iar Invierea devine lumina diminetilor. Pe langa toatea acestea, albastrul cerului din fiecare dimineata imi spune ca nimic nu se intampla intamplator. E atat de linistitor sa pictezi cu cerneală de Cer !…Si Doamne,mai da-mi dimineti spre Tine si ingeri-aripe ocrotire. Nu am terminat tabloul, mai avem multe de pictat, Tu stii bine. Si multumesc ca ma stii pe NUME.

Dulceața de cireșe amare

Visele imi tot ridica pleoapele sa-mi arate aroma cafelei si nuanta cenusie a cerului. La geamurile vecinilor nu zaresti nicio lumina. Toti dorm.E duminica dimineata iar eu nu am somn. Imi fac cafeaua si astept sa se faca zi. Aseara am aflat ca un alt suflet a plecat spre cer. Oamenii copilariei mele se tot sting in ultima vreme, si se sting repede, unul dupa altul , precum betele din cutia de chibrituri. Au ramas atat de putine…Cu ce ne vom mai aprinde focul amintirilor, cu ce ne vom incalzi in zilele friguroase ale maturitatii noastre? Se apropie sarbatorile. Lumea e inebunita dupa Black Friday ziua in care preturile sunt mai mari ca oricand, dar nimeni nu vede. Peste tot in lume se zguduie cate ceva. In alti ani faceam atatea planuri pentru cadouri, felicitari si parca aveam un soi de efervescenta necontrolabila la gandul ca vine Craciunul. Privesc pe fereastra si realizez cat de efemere devin toate , atunci cand realizezi ca timpul iti masoara inaltimea Credintei. Candva, demult, cand ma intrebau oamenii :” ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” raspundeam fara sa clipesc:”doctorita”. M-am facut dascal , si imi place sa fiu,  doar ca , nu mai este suficient loc – iar acum, iata-ma dupa atatia ani, ca am ajuns sa invat pentru a merge sa lucrez in locul in care copilaria mea a prevestit. Ce liniste este in cartier. Zilele trecute am zabovit intr-o librarie si am citit ceva „cu haz”. Cand te maturizezi , nu te mai amuza chiar orice. Dar, da data asta, cartea aceea a meritat zambetul meu. Se sparge intunericul-primele lumini la geamurile blocurilor se deschid timide…Oamenii se trezesc. In rutina asta prin care zilnic deschidem ochii pe ceea ce iubim , uitam deseori sa spunem:  multumesc, Doamne. Doar dorintele sau durerile adanci ne trantesc  pe genunchi sa imploram cu lacrimi. In parcul cartierului meu , scena pentru sarbatorile ce vor urma este deja instalata. Va fi zgomot, mult zgomot. Sarbatori, sarbatori peste sarbatori…si totusi, oamenii copilariei noastre se sting. Am o pofta nebuna de dulceata de cirese amare, dulceata copilariei mele. Pe vremea aceea nu aveam 1 decembrie. Aveam doar o nemasurata libertate a inocentei, o incontrolabila euforie a spiritului dupa libertate, o pasionala credinta in viitor,  iar diminetile… diminetile erau invaluite in parfum de scortisoara si dulceata amara. Azi, e atat de sedimentat si pietrificat citadinul din noi,  incat, verdele bradului din amurgul Craciunului ramane cel mai apropiat moment de speranta si zambet. Zambetul ca poti face mai mult, mai bine, mai inalt decat poti sa stii, decat poti sa crezi.

Busola pierduta in buzunarul timpului

Cand busola isi cerne polii prin sita vremii, iti dai seama cat de frumoasa iti este trecerea si te bucuri ca nu au fost zadarnici pasii spre Orizontul Nenumit. Porti Calea cu tine mereu. Inca o Clipa e viața , o clipa frumoasa. Ridic palma intinsa si steaua Polara îmi atinge inima . Cat inca sunt busola in inima de copil , ma vreau Nord de Cer. Poate ca azi am plans si se poate sa fi zambit un pic. Nu stiu ce fel de arc imi sageteaza punctele cardinale, dar stiu ca Te Iubesc. TU ESTI rasaritul din mine.

1742127_busola-vechi-hartie-fundal-harta-lume

Nivelul zero

Frunze arămii prin copacii intârziați imi amintesc ca este timpul nivelului zero. Se moare masiv, imaginar si poetic pentru a renaste dupa scurt timp. Viata este monotona,zgomotoasă si prăfuita atunci cand nu poti sa mori fata de tine,fata de anotimpuri, cate putin in fiecare zi. Nu ai de unde sa renasti. Nu poti simți mugurul care asteapta. Culori de viata. Cineva imi spunea : „Nu trebuie sa-ti spui supararile niciunui om, ci doar lui Dumnezeu.” Atunci, de ce mai stau in padurea cu pomi colorati, uscati, si plopii inalti ?! Daca nu-mi pot atinge frunzele , inseamna ca nu am radacini. Fara radacinile din nivelul zero, nu exista inaltimea fosnetului pana la Cer.

Apusul dimineților târzii

Multă vreme am baut din aroma diminetilor sociale si-am crezur ca, in frumoasele cesti de portelan cu cafea aburindă,  voi gasi implinirea sufleteasca si recunoastrea „harului” turnat peste chipul prafuit de citadin si rutina. Zilele de odinioara in care sculptam cuvinte ponosite prin versuri abia deslusite, cautand sa plac literatilor si oamenilor de toate felurile, imi par povestea altcuiva. M-am trezit la amiaza si-am vazut cat de puternic straluceste Soarele. O lumina venita din inaltul muntelui, m-a coplesit. Credeam ca voi muri , si ca, niciodata nu voi mai putea imbratisa muntele. Dar, neasteptat, muntele a venit spre mine cu o blandete de urias imblanzit cu privire nemarginita. Ce frumoasa amiaza! Ce minunat apus al acelor dimineti tarzii! Ce multa rabdare de Dumnezeu se revarsa atunci cand te opresti sa asculti! Si nu-mi mai este frica ca-mi va diparea Painea Cea De Toate Zilele cand STIU ca inca este CUVANT. Cineva vorbeste tare, in noaptea atat de linistita de pe strada mea. Aproape ca ma tulbura. Aproape. Privesc spre cer si-mi spun: Ingerul meu are aripe colorate. Si e atat de liniste  in toata privirea mea catre stele…atat de liniste.